„SPĂLAREA CREIERULUI”

O metaforă neștiințifică și anacronică, care poate deschide calea abuzurilor și încălcării drepturilor omului.

 

Expresia „spălarea creierului” a apărut în anul 1950, când jurnalistul american Edward Hunter a vrut să denunţe metoda pe care o utilizaseră comuniştii chinezi pentru a obţine „convertiri” spectaculoase ale vechilor opozanţi ai regimului.
În decursul anilor 60, când războiul rece a încetat, expresia a dispărut din ziare. Dar, spre mijlocul anilor 70 expresia a revenit în forţă. De această dată, ea desemna schimbările bruşte de idei şi de comportament care aduceau persoanele necredincioase sau „călduţe” în materie de spiritualitate la o intensificare surprinzătoare a practicilor lor religioase.

În conformitate cu această nouă concepţie, „spălarea creierului” nu a mai fost fapta guvernelor comuniste, ci a mişcărilor cu caracter religios; iar victimele nu mai erau prizonierii politici, ci tinerii seduşi de aceste organizaţii, care erau de acum înainte supuşi acestei influenţe totalitare.

Din anul 1978 o comisie la nivel înalt constituită din guvernul provinciei Ontario (Canada) şi prezidată de sociologul Daniel G. Hill a fost însărcinată să studieze fenomenul „sectelor” şi „spălarea creierului” care le era atribuită.
La sfârşitul a 28 de luni de lucru, comisia şi-a prezentat concluziile guvernului din Toronto, printre care: „Nici una dintre sursele consultate de prezentul studiu, printre care numeroşi psihiatri, nu a reuşit să definească, în termeni legislativi funcţionali, concepte de genul „spălării creierului” sau „coerciţiei mentale”. Nici o sursă nu a putut oferi mijloace adecvate pentru a-i distinge pe cei care utilizează în manieră calificată tehnici de dezvoltare mentală sau similare, de cei care le folosesc în manieră necalificată (...). Ele (sursele consultate) nu au putut de asemenea – din acelaşi motiv – să definească ce este un cult, o sectă sau o nouă religie pentru obiective legislative şi în termeni satisfăcători pentru decizia Justiţiei ”.

Sub titlul „Spălarea creierului – un mit în slujba Noii Inchiziţii terapeutice”, o comisie de studiu de la TFP (Societe pour la defense de la Tradition, Famille et Propriete) americană, publica, în 1985, o analiză bazată pe concluziile a 38 de specialişti de renume mondial din domeniile psihologiei, psihiatriei, sociologiei şi alte ştiinţe sociale.
Studiul colegului nostru american arată că ipoteza „spălării creierului” a fost discreditată în mediile ştiinţifice încă din 1956 când psihiatrii Lawrence E. Hinckle Jr. şi Harold E. Wolff, consultanţi ai Departamentului de Apărare al Guvernului Statelor Unite, au prezentat un raport cu privire la metodele de interogatoriu şi de îndoctrinare folosite de comisarii politici din ţările comuniste. Cei doi psihiatri au concluzionat că aşa-zisa „spălare a creierului” nu conţinea nimic nou, nici misterios, nu era irezistibilă şi nu prezenta nici o fundamentare ştiinţifică. Mai mult, eficienţa ei era slabă, atât prin numărul redus de victime realmente „modificate”, cât şi prin durata efectelor asupra acestora. În realitate, nu era vorba decât despre o aplicare, poate ceva mai sofisticată, a vechilor metode de extorcare folosite de anumiţi poliţişti pentru a face suspecţii „să vorbească”.

Ar fi de prisos să menţionăm aici lunga serie de mărturii ale oamenilor de ştiinţă care s-au aplecat asupra acestui subiect şi au ajuns la aceleaşi concluzii. Este suficient să citim câteva extrase dintr-o carte publicată de psihiatrul britanic James A. C. Brown, fost director al Institutului de Psihiatrie Socială din Londra, sub titlul „Tehnicile de persuasiune – De la propagandă la spălarea creierului”:

Violenţa directă sau ameninţarea cu violenţa pot produce supunerea voinţei cuiva faţă de un alt individ sau grup; dar gândurile sunt create şi modificate mai ales prin cuvânt, fie el scris sau vorbit. În consecinţă, dacă în aşa-zisa spălare a creierului cuvintele puteau fi completate printr-un tratament fizic coercitiv – iar în publicitatea comercială prin muzică sau imagini plăcute – este evident că chiar şi în acest caz, armele esenţiale sunt verbale sau simbolice, iar rezultatele căutate sunt de ordin psihologic (...)

Ideea conform căreia percepţia subliminală, „spălarea creierului” sau nu contează ce alt artificiu poate să producă în spiritul omului, în mod permanent, o idee complet străină acestuia, astfel încât să-i influenţeze comportamentul, trebuie să fie respinsă ca absurdă.”

„Întregul mit cu privire la spălarea creierului (dacă înţelegem prin aceasta că o ideologie poate fi implantată pentru totdeauna în spiritul unei persoane, indiferent de credinţele sale iniţiale şi de circumstanţele exterioare) este o noţiune stranie (...) conform căreia o idee este un lucru localizat în creier şi care poate fi implantat sau retras după cum vrem (...)”.

„Este inutil să spunem că nici un om de ştiinţă nu poate accepta sau utiliza conceptul de spălare a creierului; spălarea efectivă a creierului fizic nu poate să elimine datele memoriei, la fel cum un magnet şterge o bandă magnetică; mai mult, însăşi ideea de a elimina amintirile, lăsând astfel tabla curată şi a le înlocui cu noi amintiri, este ridicolă”.

Atunci, ce este spălarea creierului, dacă nu are o realitate ştiinţifică? Dr. Thomas Szasz, de la Universitatea  din New York, autor prolific şi director al unei clinici psihiatrice ne oferă răspunsul:

Ca mulţi termeni dramatici, spălarea creierului este o metaforă (...) Ea serveşte pentru a desemna cea mai universală dintre experienţele umane: cunoaşterea influenţa unei persoane asupra alteia. Totuşi nu folosim termenul spălarea creierului pentru toate tipurile de influenţe personale sau psihologice. Păstrăm acest termen pentru influenţele pe care le dezaprobăm”.

Pentru a încerca să apere în manieră ştiinţifică mitul „spălării creierului” asociaţiile anti-sectă utilizează faimosul DSM (ediţia a3-a) publicată de Asociaţia Americană de Psihiatrie şi cunoscut sub sigla DSM-III (Diagnostic and Statistical Manual Disorders). Acest manual de clasificare conţine de fapt o referinţă la „spălarea creierului”. Trebuie totuşi să ştim că includerea acestui concept în acest manual a suscitat critici foarte serioase din partea psihiatrilor şi sociologilor de mare renume cum ar fi profesorul James T. Richardson de la Facultatea de Sociologie a Universităţii din Nevada şi profesorii Carlo Maggini şi Riccardo Delle Luche de la Universitatea din Bologne. Ei critică lipsa definiţiei spălării creierului, precum şi absenţa indicaţiilor ştiinţifice cu privire la conţinutul acestei noţiuni şi arată că aspectul politic era predominant (Maggini et Dalle Leche, Formazione, Informazione et Persuazione in Psichiatria, p 223-225).

De asemenea este şi mai important să ştim că DSM-III şi versiunea sa revizuită DSM-III-R, au fost revizuite şi a rezultat din aceasta DSM-IV, publicat în anul 1994.
Încă înainte de publicarea acestui manual, presa a reflectat diferenţele cu privire la problema religioasă dintre DSM-III şi DSM-IV. Într-un articol din New York Times din 10.02.1994 putem citi:

Printr-o reformă care vizează să încurajeze profesioniştii din domeniul sănătăţii mentale să privească mai serios experienţa religioasă a unui pacient, următoarea ediţie a ghidului de referinţă a diagnosticelor psihiatrice include o parte intitulată „problemă religioasă sau spirituală”, recunoscând că problemele religioase constituie o categorie de preocupare distinctă a tulburărilor psihică, ediţia revizuită reflectă mişcarea constantă a psihiatriei de a se îndepărta de o tendinţă străveche de a alege religia ca un delir sau ca o dovadă de imaturitate sau ca o dovadă, sau ca pe o nevroză (...) Această parte a fost inserată într-o parte care enumeră situaţiile care nu enumeră cu necesitate o tulburare mentală dar care pot ajuta oamenii care caută ajutorul psihiatrilor, psihologilor sau a asistenţilor sociali.

Într-adevăr, în apendicele D al DSM IV unde sunt introduse modificările apărute în manual, „tratează probleme de ordin religios sau spiritual” şi menţionează că el se referă la o menţiune veche din DSM IIIR intitulată: „condiţii care nu decurg dintr-o tulburare mentală”. El explică cu privire la aceasta: „această categorie poate fi invocată când obiectul atenţiei clinice este o categorie religioasă sau spirituală. Printre exemple există experienţe dureroase care decurg din pierderea sau din repunerea în temă a credinţei, a problemei asociate cu convertirea la o nouă religie, cu repunerea în temă a valorilor spirituale care nu sunt în mod necesar legate de o biserică structurată sau de o instituţie religioasă (DSM IV, pag 685)”.
 

(Extras din lucrarea:
Le Rapport Guyard à la lumière de la doctrine catholique et du droit français, autor Benoît Bemelmans,
Société française pour la défense de la Tradition, Famille et Propriété, 1996)



Articole

Donează

LAYMS este o organizație non-profit și orice donație va ajuta la îndeplinirea misiunii noastre.

Susține acum activitatea LAYMS!

/** test */