Analiză psihologică asupra oponenților unei organizații spirituale

În toate organizațiile sociale, la un moment dat al evoluției acestora apar dizidenți și oponenți.

Aceștia se nasc din grupul celor care erau simpatizanți. Mai există un fenomen social interesant și anume apariția unor oponenți îndârjiți, în persoana unora care niciodată nu au făcut parte din acea organizație. Acești observatori autoproclamați obiectivi, tocmai pentru că sunt din exterior și n-au fost infuzați de principiile acelei organizații, uneori sunt cei mai vehemenți adversari ai acelei organizații. Articolul își propune o analiză  asupra motivelor psihologice, de cele mai multe ori inconștiente, care ar putea influența deciziile și acțiunile de amploare ale dizidenților și oponenților interni sau externi ai unei organizații spirituale. În cazul acesta, motivația celor amintiți poate avea un plus substanțial, întrucât subiectul spiritual, după cum știm cu toții din istorie, poate naște pasiuni extraordinar de intense și chiar războaie.

Analiza psihologică făcută nu are pretenția de-a fi exhaustivă, ea putând fi completată și îmbunătățită de observații ulterioare, sau chiar de intervenții pertinente ale cititorilor. Ea are la bază principiile unanim recunoscute ale psihologiei de orientare psihanalitică. Această analiză descrie ceea ce se petrece în psihicul următoarelor categorii de indivizi pasionali: jurnalistul plătit, simpatizantul unui lider spiritual, care devine un înfocat oponent, persoanele „de bine” care nici nu sunt plătite, nici nu au fost simpatizanți vreodată și masa de manevră a primelor trei categorii. Categoriile enumerate anterior se pot suprapune sau intersecta uneori, situația căpătând un plus de complexitate. Există un aspect comun la toate aceste categorii care va fi evaluat în partea a doua a articolului și care se numește punerea în act a unor forțe inconștiente. Voi prezenta și punctele de vedere ale categoriilor amintite, pe care le cunosc, fie din propriile lor articole sau emisiuni, fie din discuții pe care le-am avut cu aceștia.

 Jurnalistul sau scriitorul plătit să defăimeze

Aceste persoane pot defăima  pe oricine, fiind în general scriitori sau jurnaliști salariați, care execută în mod pseudo-profesionist ordinele patronilor care-i plătesc. Vedem în fiecare zi un astfel de tip de profesioniști în emisiunile televizate din România, care se supun solicitărilor celor care-i conduc. Ei sunt mândri și bucuroși că-și îndeplinesc datoria profesională, ajutându-și financiar familiile prin salariile generoase pe care le primesc. Acești „profesioniști” sunt uneori siguri că, așa cum se zice în domeniul afacerilor, „nu este nimic personal, sunt doar afaceri”.  Singurul aspect care doresc să-l subliniez în acest caz este îndepărtarea de  realitate, tocmai datorită faptului că articolele respective sunt realizate la comandă, cel care le scrie pierde din start libertatea de-a analiza în mod obiectiv subiectul și în mod evident posibilitatea de-a fi favorabil persoanei sau situației pe care a primit ordin s-o înfiereze. În aceste articole sau emisiuni defăimătoare de obicei nu se alocă de loc dreptul la replică părții defăimate, așa cum deontologia profesiei de jurnalist ar trebui să o impună. Epoca jurnaliștilor sau a scriitorilor independenți se pare că a apus, iar statutul de adevărat free-lancer seamănă cu idealul cavaleresc din îndepărtatul Ev Mediu și nu ține de foame într-o societate contemporană.

În cazul în care jurnalistul sau scriitorul salariat devine îndârjit și foarte pasional în ceea ce scrie, este evident că începe să se încadreze în grupul celor care sunt evaluați din punct de vedere psihologic. Pe lîngă „profesionalismul” bine salarizat, devine și o problemă personală. Din punct de vedere psiholgic, persoana în cauză devine exponentul unor impulsuri inconstiente. Pentru cei din jur, care sunt suficienți de atenți pentru a nu se lăsa antrenați în această pasiune, acest aspect este evident. Pentru cititorii fideli și naivi ai acestor jurnaliști pasionali există riscul preluării lor în direcția declarațiilor vehemente, ei devenind astfel „masa de manevră” amintită anterior. Prezența acestei pasiuni care apare gradat în timp, sau chiar subit la unii subiecți, face ca scriitorul  în cauză să înceapă să pună în act un conflict intrapsihic personal. Conflictele intrapsihice personale apar în cursul dezvoltării psihice, începând cu prima copilărie. Ele rămân în general refulate și nemanifeste. Atunci când, datorită unor cauze declanșatoare, ele devin manifeste și generează acțiuni ale subiectului, în psihologie se spune că sunt puse în act. Descrierea acestor conflicte intrapsihice este făcută în ultima parte a articolului.

Simpatizanții care devin oponenți înfocați

Există simpatizanți care, după o perioadă de exercitare a simpatiei, capătă resentimente, se opun, contrazic, comentează (în general pe la spate) persoana care anterior întruchipa idealul lor într-o anumită direcție, în cazul evaluat acum, de factură spirituală. Se ajunge practic la o situație de tip antinomie, în care deținătorul multor calități în viziunea simpatizantului, devine la un moment dat posesorul a numeroase defecte. Dacă am considera că același eu al fostului simpatizant a făcut evaluarea, ceva nu se potrivește. Se petrece ca și în cazul unor pasiuni sexuale intense care, în timp, devin uri intense față de aceeași persoană. Și într-un caz și în celălalt (atât pasiunea spirituală, cât și cea erotică), psihologia analitică spune că avem situația manifestării anumitor conflicte intrapsihice ale persoanelor luate de val, care vor fi jucate sau puse în act în acea conjunctură socială. Persoanele afectate de aceste complexe pasionale, datorită jocului forțelor inconștiente în care sunt profund implicați, nu pot vedea contradicția evidentă între starea pro și contra care o manifestă față de aceeași persoană, evident în momente succesive. Rezolvarea instinctivă a acestui conflict intrapsihic, care apare față de această contradicție evidentă poartă  în psihologie numele de proiecție. Proiecția este un mecanism de apărare al psihicului în care se atribuie altei persoane nevoi sau tendințe care există în psihicul inconștient al subiectului, care încă nu este suficient de matur afectiv pentru a-și asuma onest prezența acestor tendințe psihice. Se ajunge astfel la situația clasică a condamnării cuiva, considerând că tensiunea psihică apărută anterior se datorează integral celui condamnat. Oponentul pasional își urăște acum idealul anterior, de care înainte era îndrăgostit, sau pe care cel puțin îl simpatiza. Cum este posibil așa ceva?

Oponentul explică simplu contradicția logică: „Am fost hipnotizat, am fost luat pe sus de puterea seductivă a liderului și nu m-am putut opune. A profitat de naivitatea mea și eu nu mi-am dat seama. Acum mi s-a luat ceața de pe ochi, văd corect și trebuie să arăt adevărul tuturor, ca să nu cadă și alții în capcana în care am căzut eu!”. Și, începe acum, cu aceeași pasiune pe care anterior o investise să-și simpatizeze liderul spiritual, să-și dorească să-l distrugă. Și este perfect împăcat cu ceea ce face.

Psihanalistul din mine înțelege situația. Și îndrăgostirea inițială și ura finală sunt ambele stări de proiecție psihologică. În nici una din situații pasionalul nu se raportează la realitatea celui din față. Tot timpul s-a raportat la ceea ce credea el sau ea despre celălalt. Iluzia din propria lui minte explică antinomia, însă imaturul afectiv și în discernământ nu poate vedea asta. Nu se poate anula pe el, pentru că el se identifică total cu ceea ce a trecut prin mintea sa. El ar trebui  să-și recunoască onest imaturitatea și să nu mai și-o proiecteze asupra altora. Ceea ce imaturul proiectează și apoi pune în act sunt cele trei instincte de bază ale omului, despre care voi vorbi mai pe larg  în partea a doua a articolului.

Proiecția liniștește pentru moment conflictul psihologic, însă nu rezolvă cu adevărat cauza acestuia, care este investirea virtuală a unei alte persoane cu nevoile și aspirațiile inconștiente ale subiectului.

Oamenii „de bine” care inițial sunt aparent neutri

Aceeași tip de proiecție apare și la cei care nu au fost niciodată simpatizanții acelui lider spiritual. La aceste persoane, simpla citire a unui articol defăimător, sau o emisiune televizată manipulator realizată, sau chiar discuția cu un fost simpatizant devenit oponent în timp, declanșează atitudinea vehementă și punitivă despre care scriam. Situația respectivă este catalizatorul unor activări ale forțelor inconștientului, care vor acționa ca un pilot automat și vor investi situația respectivă cu aspecte pe care ea nu le are în realitate. Este tot o punere în act a unor forțe ale psihicului inconștient.

Masa de manevră a celor mulți

Masa de manevră psihologică sunt persoane pasive și într-o primă fază neimplicate în situația pe care o analizez. Intrând, la un moment în contact cu primele trei categorii descrise anterior, simt că simpatizează într-un anume fel cu punctul de vedere al oponenților liderului spiritual. Nu se implică neapărat în acțiuni corectoare, însă deja au un punct de vedere, foarte clar pentru ei. Nu-și mai pun după un timp problema că, de fapt nu ei au realizat evaluarea inițială și că altcineva a făcut-o pentru ei. Nu-și mai pun problema că sunt gândiți și că nu au gândit ei cu mintea lor. Evident că nu sunt de acord cu aceasta. Ei spun că s-au gândit și că au întors situația pe toate fețele chiar. Unii chiar au studiat atent pe internet. Însă lipsește contactul personal direct cu realitatea, cu liderul spiritual respectiv sau cu școala spirituală a acelui lider. Se apără de această posibilitate, uneori invocând motivul că ar putea fi manipulați și chiar preluați de acel curent spiritual. Le este frică. Sau pur și simplu nu au timp să evalueze direct situația și preferă să preia din mas-media sau din cărți părerile digerate de alții. Orice ar face, nu este o experiență personală. Este o atitudine destul de des întâlnită, nu numai față de astfel de fenomene de factură spirituală, ci față de cunoaștere în general. Pot să spun că se încadrează într-un curent superficial de cunoaștere și evaluare a realității.

Mecanisme de apărare ale psihicului care apar în astfel de situații

Punerea în act este un fenomen des întâlnit în practica psihologică și în viața de zi cu zi, în care persoana respectivă nu mai acționează natural cum o făcea până atunci. Ea este împinsă de forțe inconștiente din propiul psihic să acționeze și devine foarte preocupată de subiectul respectiv, cu o intensitate pe care nu o cunoscuse până atunci. Criteriul prezenței acestor forțe este o dorință de nestăvilit de-a face acel lucru, incapacitatea de-a se opri sau de-a fi oprit, sau dacă totuși asta se petrece, este prezent un regret și o frustrare imensă pentru că a fost stopat și rămâne o tendință revanșardă sau răzbunătoare. Persoana așteaptă un moment prielnic pentru a lovi din nou, cu o sete greu de explicat prin mecanisme raționale obișnuite. În psihicul persoanei este prezent un val foarte mare de forță psihologică, care parcă o ia pe sus și nu o lasă până acesta nu se descarcă în vreun fel. În astfel de situatii, aceștia își argumenteaza reacțiile în acest fel, citez: „vreau să se facă dreptate, doar atunci ma voi simți împăcat/împăcată!”. Această înfierbântare psihologică face ca persoana respectivă să nu poată privi situația la rece sau limpede, nepasional. Ea investește cu energie o realitate psihologică care aparține virtualului

Evaluând succint despre ce investire virtuală se realizează, este vorba despre aspecte corelate cu cele trei instincte de bază ale omului: de conservare, reproducător și de dominare. Aceste instincte sunt forțe inconștiente care acționează pe tot parcursul vieții din umbră și determină multe din alegerile noastre. Ele dau energie și forță tuturor acțiunilor umane. Problemele psihologice apar atunci când aceste instincte nu sunt doar surse de energie, ci chiar mobilul final al acțiunilor noastre. Se poate spune atunci că acțiunea respectivă are o finalitate instinctuală, sau că instinctul a fost pus în act prin felul respectiv de a acționa. Destul de des, atunci când omul nu vede mobilul instinctual sau chiar îl vede, însă nu este deranjat de el, poate să-și supună voința, rațiunea, afectivitatea, sau alte forțe psihice superioare în îndeplinirea acelui instinct. Starea de satisfacție personală este atât de mare, încât se simte îndreptățit să finalizeze în direcția respectivă.  Este o situație frecvent întâlnită în viață, nu numai în conflictele psihologice care apar vis-a-vis de o organizație spirituală.

Voi analiza pe rând diferite conflicte care apar în psihicul celor care devin oponenți îndârjiți, având drept structură cele trei instincte de bază enumerate anterior.

La nivelul instinctului de conservare se pune problema supraviețuirii individului, a existenței lui ulterioare. Tot ceea ce este resimțit ca un potențial pericol pentru existența individuală, va activa acest instinct. În mod normal, instinctul de conservare este corelat cu supraviețuirea fizică, cu integritatea corporală și doar cu aceasta. Există oameni la care s-a produs o conectare inconștientă a instinctului de conservare cu trăiri afective intense, cu puncte de vedere, cu o filozofie de viață sau spirituală, sau cu alte realități psihice. Rar, această conectare se poate face conștient, în general ea este instinctivă. Persoana simte că numai trăind, gândind sau acționând în modul cunoscut de ea, va exista ca individ. Eul său fizic este privit ca fiind într-o conexiune indisolubilă cu modul său de-a privi realitatea. Orice contradicție sau diferență care apare vis-a-vis de modul cunoscut o face să se simtă amenințată ca individualitate fizică. Va reacționa la această simțită amenințare, apărându-se, chiar cu disperare. Se simte îndreptățită să facă aceasta, justificarea fiind chiar trăirea pe care o are. Se simte amenințată, este normal să se apere, sau chiar să lovească în celălalt înaintea presupusei lui lovituri. Expresia favorită în această situație este: “Mai bine să plângă mama lui, decât să plângă mama mea”. Acest punct de vedere a condus la apariția doctrinei atacurilor preventive, în teatrele de luptă care se găsesc la ora actuală pe planetă. La nivelul situației comentate de acest articol, persoanele cel mai frecvent afectate de acest mecanism sunt masa de manevră, dar se petrece și celorlalți. De câte ori se întâlnesc cu un punct de vedere care este resimțit ca amenințându-le propriul punct de vedere, reacționează îndârjit, disperat, fanatic chiar.

La nivelul instinctului de reproducere se întâlnesc alte mecanisme. Cel mai frecvente sunt complexele lui Oedip și Electra, reflectate la nivelul relațiilor sociale. Voi descrie pe scurt complexul Oedip, care apare în relația fiu-mamă-tată, complexul Electra fiind analogic pentru sexul feminin, în triada fiică-tată-mamă.

În cadrul complexului Oedipian, există o atracție inconștientă a fiului față de mamă, secundar apărând o respingere și o concurență a fiului vis-à-vis de tată. Complexul se rezolvă dacă fiul se va identifica în timp cu imaginea tatălui, de la care va asimila trăsături masculine. Nerezolvarea complexului va determina persistența în timp a relației concurențiale cu tatăl, față de orice imagine privită ca fiind feminină, nu neapărat o femeie fizică. Aici intră inclusiv imaginea sa socială, imaginea sa ca bărbat, filozofia de viață, dar și altele. De asemenea, în locul imaginii tatălui va fi introdusă orice figură de autoritate: profesorul, primarul, șeful, președintele, liderul religios. Persoana cu conflict Oedipian nerezolvat va simți instinctiv să se opună celui care joacă rolul de imagine de autoritate paternală, indiferent cine este acesta. Se va certa instinctiv, sau chiar va urmări pasional să-l anihileze, precum în mitul în care Oedip își omoară tatăl. Evident, totul se petrece inconștient. Oponentul are, pentru cel atent la fenomen, o pasiune și o motivație irațională în esența ei.

Ultimul instinct analizat este cel de dominare. Cel care este dinamizat psihic la nivelul acestui instinct vrea să domine cu orice preț. Popular se spune despre un astfel de om că suferă de șefie. Când se întâlnește cu un lider, vrea instinctiv să-i ia locul, sau dacă nu poate, să-l anihileze în vreun fel. În psihologia lui Adler, care a studiat psihologia dominatorului, această atitudine poartă numele de protest viril. Astfel de oameni pot să joace rolul de subordonați umili, însă aspiră în secret la puterea liderului și la preluarea conducerii, chiar dacă nu au competența necesară. Și acest mecanism este pus în act de simpatizanții care devin oponenți fanatici.

Toate aceste mecanisme sunt activate în prezența sau față de o personalitate autoritară și destul de puternică psihologic vorbind. Articolul nu-și propune să ia apărarea cuiva, ci să sugereze faptul că dacă nu ai contact direct și real cu cel evaluat, riști să fi mânat de propriile proiecții psihologice. Normal este să verifici personal înainte de a-ți forma o părere despre un subiect, sau dacă nu dorești aceasta, să te apți de la vehicularea părerii altora, care în realitate sunt cei care au gândit pentru tine.

                                                                                                           Iulie 2014, A.T., medic psihiatru

Donează

LAYMS este o organizație non-profit și orice donație va ajuta la îndeplinirea misiunii noastre.

Susține acum activitatea LAYMS!

/** test */