Lupta anti-secte, varianta modernă a vânătorii de vrăjitoare

Unul dintre drepturile fundamentale ale fiinţei umane este dreptul la libertatea conştiinţei şi a religiei. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi este liber să adere la orice doctrină sau credinţă religioasă doreşte. De asemenea, fiecare dintre noi este sau ar trebui să fie liber să îşi practice religia pe care a ales-o, oricare ar fi aceea, atâta timp cât aceasta nu intră în contradicţie cu nici o altă lege în vigoare. 

 

Iată însă că în ultimul timp a apărut un puternic curent de opinie care împinge spiritualitatea tot mai mult spre anormal, spre patologic. O fiinţă umană interesată sincer de spiritualitate riscă să fie ridiculizată, defăimată, eventual marginalizată, şi în ultimă instanţă discriminată din simplul fapt că doreşte să îşi exercite acest drept fundamental. Începând cu anul 1995 a început să se manifeste tot mai intens o manipulare abilă a opiniei publice, în sensul defăimării mişcărilor spirituale, prin diverse campanii persuasive. Datorită acestui curent de opinie am ajuns aproape să ne fie ruşine să ne declarăm credința în Dumnezeu sau că practicăm o anumită formă de meditaţie sau că am aderat la cutare grupare spirituală. Nu peste mult timp o să ajungem să ne fie şi frică, nu numai ruşine! Unde sunt atunci organizaţiile menite să ne apere dreptul la libertatea conştiinţei şi a religiei?

Din păcate, în imensa majoritate a ţărilor lipseşte o legislaţie clară referitoare la acest domeniu. Sunt prea puţine vocile care se ridică să apere dreptul la libertate religioasă sau de conștiință şi asistăm deja la un veritabil „război” declarat noilor grupări religioase, mişcărilor spirituale şi şcolilor de yoga. Este ceva similar „vânătorii de vrăjitoare” a Evului Mediu. Diverse grupări de factură spirituală au fost încadrate în categoria „secte”, atrăgându-şi astfel în mod nejustificat toate conotaţiile negative asociate acestui termen. Scenariile sunt uimitor de asemănătoare şi cuprind calomnii în serie, abuzuri flagrante, violenţă, presiuni, ameninţări, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului, ilegalităţi etc., fie că este vorba de călugări budişti, yoghini japonezi, polonezi, italieni sau români, practicanți de TaiChi sau adepți ai diverselor culte derivate din creștinism.

Asistăm cu uimire la atacuri îndârjite la adresa mişcărilor spirituale, şi toate au acelaşi tipar: acuzaţii foarte grave (deţinere de arme, trafic de droguri, prostituţie şi orgii sexuale, trafic de carne vie, amenințări teroriste) care se dovedesc apoi a fi complet false şi nefundamentate. Dar campania şi-a atins scopul: oamenii au fost convinşi să se îndepărteze, să se înfricoşeze sau chiar să ia atitudine împortiva unor mişcări care nu sunt, în realitate, cu nimic periculoase! E imposibil să nu îţi pui întrebarea: de ce atâtea forţe ale autorităţilor risipite împotriva unor oamenii paşnici, care nu fac nimic altceva decât să îşi exercite dreptul la libertatea credinţelor religioase, în timp ce adevăraţii infractori, adevăratele organizaţii mafiote proliferează nestingherite?

Pretextul folosit şi în acelaşi timp cuvântul cheie în lupta împotriva mişcărilor spirituale este acela de „SECTĂ”. Acest cuvânt e un fel de bau-bau universal, asemănător cuvântului TERORISM. La fel cum sub pretextul luptei împotriva terorismului, poţi să ataci un stat pe ale cărui resurse vrei să pui mâna, la fel cum poţi scăpa deja de o persoană incomodă declarând-o terorist, tot astfel poţi hărţui o mişcare spirituală punându-i eticheta de sectă; de multe ori cele două se combină ajungandu-se - ca să fie siguri că nimeni nu scapă - la denumirea de „SECTĂ TERORISTĂ”.

Iată ce citim în declaratia de intentii a principalei organizatii de lupta impotriva sectelor, FECRIS: “Our analysis is based on the evidence derived from the behaviour of organisations. It is important to resist the pressure to place cultic behaviour on the safe ground of belief and religion. The discussion is a false one based on a superficial approach to the issues and incompatible with scientific analysis.”

Pe ce bază îşi arogă această organizaţie dreptul de a decide care grupare cu orientare religioasă este o sectă şi care nu? A persecuta anumite grupari religioase în favoarea altora implică că statul însuși își pierde natura sa de stat laic, modern și devine un stat religios! Sau dacă ceea ce deranjează este mesajul religios în sine, ca fiind amăgitor sau ireal, atunci de ce nu sunt vizate şi religiile aşa-zis oficiale?

În Franţa, de exemplu, Liga anti-secte a luat în vizor nu mai puţin de 173 de organizaţii, printre care edituri care publicau cărţi de spiritualitate, mici comunităţi agricole, asociaţii de părinţi care îşi educau copiii acasă, preoţi care vindecau prin puterea rugăciunii sau cabinete de tratament naturist. Împotriva lor s-a pornit o campanie poliţienească şi mediatică furibundă, care ignora faptul că 90% dintre aceste organizaţii de pe „lista neagră” nu comiseseră niciodată nici o ilegalitate şi nu exista nici o plângere sau nemulţumire legată de activitatea lor. Cu toate acestea este interesant că printre aşa-zisele secte vizate, nu se numără şi secta „Iluminaţilor” care conduc Fracmasoneria mondială sau secta Opus Dei ce există în cadrul Bisericii Catolice.

Pe 30 mai 2001 în Franţa s-a adoptat chiar o lege care era destinată „întăririi dispozitivului de luptă împotriva sectelor”. Aceasta lege, îndelung criticată, încalcă de fapt libertatea de conştiinţă, de exprimare, de asociere şi religioasă. „Uniunea Naţională a Asociaţiilor de Apărare a Familiilor şi a Indivizilor ce sunt Victime ale Sectelor” UNADFI ignoră un fapt fundamental: acela că nu îi poate „proteja” cu orice preţ pe aceia care în mod voluntar, liberi şi nesiliţi de nimeni, aderă la o organizaţie, indiferent de natura ei. Oliver Golinvaux spune, în cartea sa „Vânătoarea de vrăjitoare a început”: „Sub pretextul că vor să ne facă să evităm eventualele suferinţe, oamenii legii nu vor, nici mai mult nici mai puţin, decât să aleagă ei în locul nostru! A ceda „bunăvoinţei” lor nu este însă decât primul pas pe calea aservirii!”

Thierry Becourt, vice-preşedintele Federaţiei de Asociaţii şi Persoane Private pentru Libertatea de Conştiinţă din Franţa scria, în 2005, într-o scrisoare deschisă adresată UNADFI: „Acţiunile grupărilor anti-secte dăunează armoniei sociale. Însuşi termenul de „sectă” este în mod vădit discriminator şi adeseori distruge reputaţii şi vieţi, bazându-se numai pe o definiţie construită pe temeiul a ceea ce gândeşte opinia publică. Oare unde sunt victimele despre care se vorbeşte? Care este numărul lor exact? În ciuda numeroaselor noastre cereri nu ne-a fost pusă la dispoziţie nicio cifră! Oare de ce, în ciuda faptului că au atât de puţini membrii, sectele sunt prezentate ca un flagel naţional? De ce este impus acest refuz de a dialoga, de ce apare această dogmă impusă? De ce este promovată această stare de intoleranţă? De ce este necesară impunerea unui unic model „corect” de viaţă?”

Merită remarcat că, numai în ţările francofone, putem număra 12 organizaţii anti-secte, mare parte dintre ele subvenţionate de cărte stat: A.D.F.I (Association de Defense des Familles et de l’Individu), D.M.S. (Delivre-moi des sectes, cu alte cuvinte „eliberează-mă de secte”, dar şi „furnizează-mi secte” adică invitaţie la pâră sau turnătorie), A.P.P.S (Association de Prevention contre le Phenomene Sectaire), Atention enfants, B.D.R.S (Bureau de Documentation sul les Sectes at les Religions), C.C.M.M  (Centrul de documentare, educaţie şi acţiune împotriva manipulării mentale), C.I.C (Centrul internaţional de informare asuprea Credintelor, Elveţia), C.I.A.O.S.N (Centrul de informare şi consiliere privind activitatea organizaţiilor sectare periculoase, Belgia), C.I.G.S. (Contact şi informare privind grupările sectare, Belgia), C.L.P.S. (Centrul laic pentru prevenirea sectarismului), F.R.E.C.R.I.S. (Federaţia Europeană a centrelor de cercetare şi informare asupra sectarismului) şi U.N.A.D.F.I. (Uniunea Naţională a asociaţiilor pentru apărarea familiilor şi individului). În Statele Unite acest gen de organizaţii abundă, de asemenea. Iată că există un interes surprinzător de mare pentru combaterea sectarismului. Dar cine decide care organizaţie este o sectă periculoasă şi care e o grupare spirituală sau ezoterică care îşi propune dezvoltarea individului sau perfecţionarea lui? Care sunt organizaţiile care apără dreptul oamenilor de a se grupa sau a adera la grupuri spirituale?

Iată că neputând să intre pe terenul alunecos al credinţelor religioase, astfel de organizaţii mută discuţia din domeniul religios în domeniul exclusiv psihologic. Mai precis, cel al comportamentului (organzatiilor nu al membrilor!). Or se știe ca domeniul psihologiei este prin excelenta unul în care definițiile, conturările, precizările sunt extrem de dificil de dat. O multime de ramuri și tendințe in psihologie au incercat și încearca să-și asigure accesul la statutul de ‘știință’ – foarte puține au reușit. Psihologia este recunoscută ca un demers și un studiu legitim, dar în același timp se recunosc și limitele ‘jurisdicției’ ei. In marea loc majoritate, argumentele psihologice au un statut ‘consultativ’ – opiniile și informatiile pe care psihologia le poate oferi sunt de luat in seama, în masura în care sunt verificabile, confruntabile și argumentate (niște cerințe minime pentru un demers științific). În foarte puține cazuri însă avizul psihologc este și DETERMINANT, mai ales în situații care sunt de domeniul drepturilor omului. Abaterea de la o astfel de poziție nu poate duce decat la extreme precum pretenția de a stabili ‘cine e normal și cine nu e, cine este om în deplinatatea cuvântului și cine nu e, la limită, ajungandu-se la un discurs nazist și eugenist, a cărui experință occidentul a avut-o în secolul trecut.

De exemplu, Asociaţia Psihiatrică Americană defineste în manualul său de diagnoză psihiatrică ca maladie mintală orice „comportament şi stări mentale indezirabile”. Acestea includ „orice experienţă neobişnuită de percepţie psihică, gândirea magică, clarviziunea, telepatia, al 6-lea simţ, contactul senzorial (paranormal) cu o persoană absentă.” În conformitate cu acest manual avem voie să simţim prezenţa unei rude care a murit numai timp de trei săptămâni de la deces. După acest interval de timp, percepţia respectivă devine un criteriu după care ni se va judeca sănătatea mintală!

În acest ritm, nu peste mult timp, oricare dintre noi va putea fi închis într-un centru psihiatric pentru că a descoperit că poate comunica telepatic cu iubita lui sau şi-a visat mama decedată la mai mult de 3 săptămâni de la moartea ei. Cu alte cuvinte: privare de libertate, administrare de medicamente cu efect psihiatric împortiva voinţei sau chiar şocuri electrice! A vorbi despre Dumnezeu, a realiza rugăciuni sau meditaţii, va deveni la fel de periculos, căci cine va stabili că eşti sănătos din punct de vedere psihic atâta timp cât comunici cu o Fiinţă a cărei existenţă nu a fost (încă) demonstrată? Şi iată-ne nevoiţi să îl excludem pe Dumnezeu din viaţa noastră, de frica eventualelor persecuţii. Este aceasta normal? E firesc să ajungem să ne ascundem? Să ne fie ruşine cu credinţele şi convingerile noastre de natură religioasă? Să fim defăimaţi şi chiar discriminaţi datorită acestor convingeri?

                                                                                       Februarie 2014, C.B., redactor și R.A., filosof

Donează

LAYMS este o organizație non-profit și orice donație va ajuta la îndeplinirea misiunii noastre.

Susține acum activitatea LAYMS!

/** test */